Contextul politicii

În 1999, Perspectiva dezvoltării spaţiului european (PDSE) a determinat adoptarea de orientări politice europene pentru echilibru şi coeziune teritorială, creşterea competitivităţii, acces la pieţe şi cunoştinţe, precum şi gestionarea inteligentă a resurselor naturale şi culturale. Mai recent, a fost abordată dezvoltarea spaţială integrată prin Agenda teritorială a UE care are ca obiectiv mobilizarea potenţialului regiunilor şi al oraşelor europene pentru creşterea economică durabilă şi mai multe locuri de muncă.

Deciziile de gestionare şi planificare teritorială sunt, în general, luate la nivel local sau regional. Totuşi, Comisia Europeană trebuie să se asigure că statele membre iau în considerare aspectele de mediu în planurile lor de dezvoltare a terenurilor. Obiectivele sunt:

• analiza impactului asupra mediului al dezvoltărilor propuse;
• îmbunătăţirea fluxului de informaţii geografice despre probleme legate de utilizarea terenurilor;
• dezvoltarea şi implementarea strategiei europene pentru mediul urban;
• îmbunătăţirea planificării şi gestionării şi utilizării zonelor de coastă ale Europei.

Economiile europene depind de resursele naturale, inclusiv de materii prime şi spaţiu (resursele din terenuri). Strategia tematică a UE privind utilizarea durabilă a resurselor naturale include spaţiul ca fiind o resursă. Aceasta se aplică zonelor continentale şi maritime care sunt necesare pentru producţie (de exemplu minerale, material lemnos, alimente) şi pentru diverse activităţi socio-economice. Aceste interese sunt deseori concurente pe aceleaşi resurse teritoriale.

Printre eforturile de modificare a practicilor de utilizare a terenurilor în vederea reducerii poluării nepunctate a aerului şi a apei se numără gestionarea districtului hidrografic şi, în special, Directiva privind nitraţii. Inundaţiile cauzate de construirea suprafeţelor impermeabile (de exemplu, clădiri şi şosele) şi provocate de evenimente climatice extreme sunt abordate de o nouă Directivă privind inundaţiile europene. Caracterul intersectorial al utilizării terenurilor este evidenţiat şi de politicile UE privind dezvoltarea rurală şi cele regionale.

Protocolul de la Kyoto UNFCCC promovează, printre altele, practici care reduc emisiile de metan şi de protoxid de azot din terenurile agricole. Politicile UE privind adaptarea la schimbările climatice sunt relevante, în mod direct, pentru practicile actuale şi viitoare de utilizare a terenurilor şi pentru sectoarele economice care depind de acestea.